Angelo Niculescu – Profesorul

Ciprian Urican
Publicat de
La data de 25 martie 2012
1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (1 voturi, media: 5,00 din 5)
Loading...

Angelo NiculescuImi aduc aminte ca aveam emotii. Mari. Aveam intilnire cu Profesorul. Primul antrenor roman care a calificat Nationala la un Campionat Mondial, dupa infringerea Germaniei naziste. Se intimpla in 1970, iar turneul final se disputa în Mexic. Nea Angelo avea la dispoziţie jucatorii uriasi ai Romaniei acelor vremuri: Lucescu, Dinu, Dembrovschi, Satmareanu, Raducanu, Mocanu, Neagu, Adamache, Dumitrache, Tataru, Dumitru, Nunweiller, Lupescu, Dan Coe, Domide. Si, bineinteles, pe inegalabilul Dobrin.

Stabilisem telefonic sa ne intilnim la dinsul acasa, pentru o discutie-interviu despre fotbal, numai despre fotbal. Cind am intrat in apartamentul lui, situat în centrul vechi al Bucurestiului, am avut senzatia că am patruns intr-un muzeu. Camere mari, spatioase, mobila din lemn masiv şi carti. Multe carti. O biblioteca uriasă incarcata de istorie.

M-a privit curios, nu stia cum sa ma ia, ce vreau să-mi spuna. Treptat s-a relaxat, dialogul a inceput sa curga natural, pasiunea pentru fotbal emana din fiecare cuvint pe care-l rostea. Ascultindu-l, vedeam cu ochii mintii un film despre o viata pusa în slujba fotbalului. Trairi, decizii, sentimente, de pe banca sau din afara terenului, se rostogoleau simplu, franc, fără a fi puse în balanţa. Bune sau rele, nu conteaza, ceea ce rămine este important. Iar profesorul Angelo Niculescu a schimbat cursul istoriei noastre fotbalistice. Aceasta este o certitudine. Cred că veţi ajunge la aceasi concluzie citind interviul de mai jos, reprodus integral. Lectura plăcuta!

 

A.N :  Deocamndata, n-am inteles suficient de bine problema dumitale. Ce te intereseaza, conceptia de joc sau ce anume?

C.U : Conceptia, filozofia personala de joc, trasaturile specifice antrenorului in opinia dumneavoastra.

A.N :  Conceptia mea de joc a plecat de la natura miscarii in fotbal, in ideea ca jucatorii nostri erau preocupati inainte de a incepe lectia de antrenament sa se adune la mijlocul terenului i sa organizeze, ad-hoc, o miuta. Astfel pregateau elementele tehnice în miscare, libere, dupa gindirea fiecaruia şi totodata starea psihologica individuala a fiecarui jucator. Si atunci, cu un moral bun, cu o tehnica desavirsita exersata inainte de antrenament, treceam la partea organizatorica a ideii de joc. Adica, atita timp cit mingea se afla in posesia echipei proprii, sintem stapinii jocului. Cu cit o pastram mai mult în colectivul echipei noastre, cu atit ne simtim mai bine, increzatori şi sintem in atac. De aici s-a nascut asa zisa temporizare. Ea are la baza pregatirea jocului la mijlocul terenului pentru declansarea actiunilor ofensive pe culoarele care se creeaza in acest interval de timp şi care ne pot duce în apropierea portii adversarului, spre finalizare.

C.U :  Acest termen, temporizare, apare şi in cartile recente despre jocul in zonă ale scolii italiene de fotbal. Dumneavoastra cind l-ati descoperit?

A.N :  Asta faceam inca de cind eram antrenor de club, dar nu s-a observat decit la Nationala între anii 1967 şi 1977. Sigur că nu toate intentiile şi toate planurile se materializează cum îti propui.  Odată cu temporizarea, aparea şi o lipsa de initiativa, o oarecare teama in abordarea jocului ofensiv. Spectatorul vrea dinamica, vrea combativitate şi finalizarea a cit mai multor actiuni de joc. Tinînd seama de stadiul de pregatire şi perfectionare în care ne gaseam noi, romanii, nu era recomandabil să jucam pe atac. Comparativ cu adversarii nostri eram în inferioritate, atît ca posibilitati tehnico-tactice, cit şi ca posibilitati fizice. Forţa, viteza, capacitate de efort.

C.U :   Va referiti la profilul jucatorului roman şi la echipa naţionala?

A.N :   Da, la inceputul mandatului meu ca antrenor al acesteia. Noi normal ar fi trebuit întîi să ne pregatim pentru performanţa în comparatie cu adversarii, care se prezentau mai avansati, mai dotati decît noi. Mai ales cînd jucam în fata propriului public, nu ne era usor. Acesta este nerabdator, vrea victorii, vrea goluri marcate si deloc primite şi ca atare, a ramas cu ideea unei batute pe loc. Astfel, nu prea ne incurajau şi nu prea au fost multumiti de rezultatele noastre. Presa a inceput să ne critice că nu jucam fotbal, ca ne este teama de adversar. Fiecare inceput este greu si am trecut si noi prin această faza pînă cind au venit rezultatele. Avantajul nostru a fost ca acest experiment l-am pus în aplicare in deplasare, in diferitele turnee care ni se puneau la dispozitie. Acolo mi-a fost mult mai usor să inradacinez acea pregatire la mijlocul terenului pentru declansarea actiunilor ofensive, decit dacă as fi facut-o în alte conditii. Incetul cu incetul, jucatorii nostri s-au deprins, pentru că odata simtind că sint în posesia mingii aveau placerea de a participa la efort, de a intra în combinatii, intr-un cuvint, de a juca. Au inceput sa faca fata şi sa dea replica adversarului. Am cultivat  aceasta idee de a practica fotbalul cu fiecare serie de jucatori şi am cautat să o discutam, s-o corectam şi s-o perfecţionam permanent. Atit eu cit şi colaboratorii mei, care au fost tehnicieni remarcati şi confirmati prin rezultatele muncii lor, am cazut de acord să alimentam lotul nostru de jucatori, sa-l dinamizam permanent cu solutiile pe care ni le oferea campionatul.

C.U :  Aceasta filozofie a dumneavoastra, de a pastra posesia, de a nu o da adversarului, desi teoretic acesta era mai bun, ati pastrat-o si la echipele de club? 

A.N :  Am incercat desi aveam jucatori cu o tehnica mai putin insusita, dar in mare parte am reusit.

C.U :   Concret in ce consta aceasta tactica?

A.N :    Era vorba de jocul colectiv, care se facea pe grupe de jucatori, cu circulatie mare in teren, atit a jucatorilor cit si a mingii. Aceasta tactica a facut fata de cele mai multe ori, şi atit eu, cit şi numerosii jucatori cu care am lucrat am rămas adeptii ei.

Continuarea in articolele Angelo Niculescu – Profesorul (II) si Angelo Niculescu – Profesorul (III)

Prof. Ciprian Urican